Tot mai multe carti ne introduc in ultima vreme in lumea unor personaje modeste: portarese, menajere… Dupa „Eleganta ariciului”, „Apa proaspata pentru flori” si „Tot albastrul cerului”, cu ale lor portarese si celebra serie „Menajera, „Colectionara de povesti” ne face cunostinta cu trairile unei menajere din Cambridge. Si cu povestile celor din jurul sau.

„Poate ca viata nu este despre a avea o poveste? Poate ca este mai degraba despre a face ceva la care sa te poti uita inapoi cu mandrie? Ceva ce simti ca te defineste.”

„Stiu ca-ti plac povestile care arata cum, in lucrurile mici, ordinare, se pot regasi maretie, talent, bunatate si curaj.”

„Cate povesti crezi ca exista in lume? Sapte? Opt? Nu-mi aduc aminte cat de multe. Am citit candva intr-o revista ca exista un anumit numar de povesti spuse vreodata. (…) Este o poveste predictibila. S-a desfasurat in cocioabe si-n palate de-a lungul si de-a latul pamantului, de la inceputul lumii. Nu exista povesti noi…”

O carte despre ceea ce, mai ales atunci cand protagonistii nu mai sunt la varsta primilor fiori, promite un – oricat de improbabil – happy-end: un nou inceput. (De altfel Sally Page a scris, dupa „Colectionara…”si un volum numit „The Book of Beginnings”.)

„…daca ar fi cunoscut-o cand era mai tanara! Sau poate ca atunci nu ar fi functionat? Poate unele relatii infloresc pentru ca se formeaza intr-un moment si intr-un spatiu anume din viata?”

Si, din nou, despre lumea lecturilor si a legaturilor pe care acestea le pot crea intre oameni – pentru ca lecturile comune vor crea mereu conexiuni, afinitati.

„Isi da seama ca discutia despre carti le-a oferit un subiect comun – o insula pe care sa se plimbe – simtindu-se bine unul in compania celuilalt.”

„O lume in adancurile careia inotau rechini. O lume in care cantecele se umflau si formau valurele, calatorind pana departe. O lume a femeilor.”

In conditiile in care de mii de ani pamantul pe care calcam este „o lume a barbatilor”, autoarea ne spune o poveste fascinanta, surprinzatoare si bantuitoare a unei altfel de lumi.

Cartea a facut, ca sa zic asa, valuri vara aceasta. Pe langa povestea captivanta spusa de o alta autoare australiana (ma gandesc si la Kate Morton) care ne invita la o plimbare in timp si spatiu, romanul are un puternic mesaj feminist.

„…Descoperise un adevar esential. Se confruntase pentru prima oara cu lumea si cu nedreptatile acesteia, cu felul in care cartile vietii sunt din capul locului masluite doar pentru ca ea este femeie.”

„Si da, uneori lumea isi fereste privirea atunci cand se confrunta cu niste fapte incomode… Cei mai multi oameni isi doresc o viata lipsita de griji si devin nelinistiti atunci cand cineva incepe sa destrame povestile pe care ni le-am ticluit pentru noi insine ca sa ne simtim bine in pielea noastra.”

Inca o pagina urata din istoria Imperiului Britanic; femei pedepsite pentru ca indraznisera sa se apere in fata barbatilor sau incercasera sa-si hraneasca familiile, exilate, trimise la capatul lumii. Dar din cand in cand, cel putin intre aceste pagini, se face si dreptate.

„Vreau sa scriu o carte care se citeste ca si cum ai bea ciocolata calda.” declara autoarea ca si-a propus. Si da, cartea creeaza o lume plina de culori si sclipiri, cu personaje fantastice vechi (sirene, unicorni) si noi, plina de romantism si optimism.

Pe mine m-au atras ilustratia copertei (Lulu Chen) si tilul. Acum ca am terminat cartea, am ramas cu o stare de relaxare, amuzament, un personaj inedit – Caz, care este o planta care se deplaseaza, gandeste si vorbeste, citatele de mai jos si cu o oarecare nedumerire.

„Nu era vorba ca nu-i placeau oamenii. Doar ca-i placeau mai mult cartile. Ele nu faceau mofturi, nu judecau, nu batjocoreau, nu respingeau pe nimeni. Te invitau inauntru, aranjau pernele de pe canapea, iti ofereau ceai si paine prajita si-si puneau pe tava inimile fara sa se astepte sa faci ceva mai mult decat sa primesti ceea ce aveau ele de oferit.”

„Deschizand caietul, a mangaiat pagina alba, neteda si goala. Era ceva foarte frumos la un caiet lipsit de notite. Era ca si cum ar fi atins o lume intreaga de posibilitati.”

„Tatal sau ii spusese odata ca spera sa gaseasca pe cineva care s-o faca sa zambeasca. Atat. Fara focuri de artificii ca in povesti si-n balade. Nu-i dorise fiori romantici si nici apasarea nesfarsita a dorintei. Ar fi bine sa te mariti cu prietenul tau cel mai bun, i-a spus el. Toate aceste emotii puternice… te entuziasmeaza, dar, in cele din urma, se sting. Intotdeaua. E mai bine sa ai compania potrivita.

Voia ca fiica lui sa-si gaseasca pe cineva care sa-i fie alaturi, care sa rada impreuna cu ea de-a lungul anilor.”

Nedumerirea? Inca nu m-am lamurit daca este vorba despre o carte pentru copii – sa zic totusi ca nu, date fiind dimensiunile de roman si strecurarea printre sirene, inorogi , spirite ale padurii si cai-marini si a unor personaje LGBTQIA+. Adica… eu inca nu intalnisem in basme doamne care se combina intre ele si nici vreo creatura care „prefera sa nu i te adresezi folosind pronume de gen”.

Daca s-a vrut a fi o carte pentru oameni mari, atunci… da, este o carte relaxanta, plina de culoare, o pledoarie pentru reintoarcerea la bucuriile simple, la natura, la valori ca prietenia, comunitatea, empatia, curajul, asumarea. Si cea mai apropiata de lumea copilariei si povestilor clasice pe care imi amintesc sa fi citit-o – cu rezervele de mai sus :-).

„Veti devora acest roman„, ne spune de pe coperta cartii Paula Mc Lain, autoarea cunoscutei „Sotia din Paris” – la a carei coperta pare ca trimite si „Romanul Parisului” – aceleasi scaune impletite care te duc automat cu gandul la Cartierul Latin din Paris.

Daca „Sotia...” invie atmosfera din Parisul „generatiei pierdute”, „Romanul…” ii aduce in fata cititorului pe scriitorii ce frecventau Parisul anilor ’60-’80, ca si pe o serie de bucatari cunoscuti din acea perioada – autoarea fiind „la baza” critic culinar.

Apar in pagini multe localuri din Paris, multe vinuri si feluri de mancare – unele mai barbare (acei ortolani care m-au umplut de oroare si in „Apeirogon„-ul lui Colum McCann), altele ceva mai putin dar tot… (celebrul foie gras).

Totul se invarte in jurul celebrei librarii „Shakespeare and Company” din Paris – cu siguranta cea mai celebra librarie din Paris, pe care am intalnit-o si in multe alte carti cu actiunea in „orasul luminilor”.

Dar ceea ce m-a marcat cel mai mult este descoperirea amanuntelor legate de viata Victorinei Meurent, mult mai cunoscuta drept model feminin al lui Edouard Manet si al altor pictori din epoca – ea insasi, insa, pictor, expozant la celebrul Salon in mai multe randuri, inclusiv intr-un an in care lucrarile lui Manet fusesera respinse. Lumea (barbatilor) a preferat sa o pastreze insa in memoria colectiva doar ca modelul din spatele celebrelor si scandaloaselor in epoca „Olympia” si „Dejun pe iarba„. Picturile sale par sa fi sfarsit, in cea mai mare parte, pe foc – in cadrul unei scene care mi-a amintit de scena mortii celebrei Bubulina din „Zorba Grecul” – si tot ca acea scena, m-a umplut de indignare.

Este foarte trist cand dispar opere de arta – mi-a plecat din nou gandul catre Carel Fabritius, genialul autor al „Sticletelui„, ale carui cele mai multe lucrari au disparut si ele in foc, de data aceasta impreuna cu autorul lor. De fapt, cautand pe net picturile care au supravietuit ale Victorinei Meurent, am dat peste „Jup” – cumva, ceva, m-a dus cu gandul la „Sticletele„; ambele picturi mie imi provoaca o strangere de inima; si stilul pare cumva asemanator.

Si m-a mai facut sa ma gandesc la ceva cartea aceasta, cu cautarea sa de comori – la romanul „Un apartament la Paris ” de Michelle Gable, despre care am mai scris – lumea ramane in continuare plina de lucruri care asteapta sa fie descoperite.

„Numai desenele animate, basmele si felicitarile au sclipici la final.”

„Poate ca asa se intampla cand ai trecut prin multe. Ti se tocesc toate muchiile, ca la cioburile de sticla din mare. Ori asa, ori te faci tandari.”

„Viata, imi dau seama acum, e doar o lunga marsaluire pe un camp minat si nu stii niciodata la ce pas o sa sari in aer. „

„Toata realitatea, concluzionez, este un malaxor in care sperantele si visurile sunt amestecate cu teama si disperare.”

Si cu toate cele de mai sus, cartea reuseste sa-ti dea o stare de bine care se instaleaza din ce in ce mai hotarat pe masura ce dai paginile, pentru ca la final sa stoarca si niste lacrimi.

O carte de copii (si) pentru oameni mari, cu o scriere care, fara a face apel la multe descrieri, cu fraze scurte si chiar seci, cu un anumit umor, reuseste sa transmita emotii puternice. Si speranta. Multa lume o asociaza cu stilul de a scrie a lui Fredrick Bakman. Subscriu.

O carte despre cum reusim sa ne vindecam – pe noi insine si pe ceilalti.

Personajul principal al romanului, Martha Ballard, este o persoana reala – biografia sa a castigat un Premiu Pulitzer. O femeie care, la propriu si la figurat, a scris, la final de secol XVIII, istorie.

„Memoria este un lucru perfid, care se deformeaza si se suceste. Dar hartia si cerneala primesc adevarul fara emotii si il redau fara partinire. Cred ca acesta este motivul pentru care atat de putine femei sunt invatate sa citeasca si sa scrie. Numai Dumnezeu stie ce ar face ele cu puterea penei si a cernelei la dispozitia lor. Nu sunt Dumnezeu – si nici nu doresc sa fiu -, dar, find la curent cu multe din ceea ce se intampla in spatele usilor inchise din acest oras, stiu bine ce secrete ar putea fi consemnate, apoi dezvaluite mai tarziu, daca mai multe femei s-ar apuca sa scrie.”

O carte fascinanta, captivanta, in special spre final, cand cu greu ma induram sa o mai las din mana.

Apare din nou o moasa, o femeie sigura pe ea, o luptatoare, ca si Dearbhla din „Paznicul de noapte”, ca si femeile moase din „Camera secreta” a lui Emily Gunnis – de data aceasta insa, un personaj real, dar cel putin la fel de fascinant. O institutie in sine, asa cum trebuie sa fi fost in trecut aceste femei fara de care viata in comunitatile lor nu ar fi fost de conceput. Una dintre putinele meserii permise in epoca femeilor, al caror rol se dorea a fi fost doar „pe langa casa”, nascand si crescand copii, supuse sotilor lor.

Intr-o lume violenta si nesigura, in care multi barbati traiau conform principiului „Vad, vreau, iau!” iar femeile erau lipsite de putere, de credibilitate, de mijloace, de valoare, lasate la bunul plac al celor care le inchideau gura cu cinicul „oricum nu te va crede nimeni” – din pacate adevarat, Martha Ballard a reprezentat exceptia.

Cartea are si multe momente luminoase, legate in primul rand de viata membrilor familiei Ballard – si ei, personaje reale. O carte la care cred ca imi va placea sa revin candva. Si cu siguranta mi-ar placea sa mai citesc din cartile istorice ale autoarei.

Cui i-au placut „Darul Stelelor” sau „Acolo unde canta racii”, eu zic ca ii va placea mult si „Raul inghetat”.

Cartea cea mai cunoscuta a acestui autor multipremiat, ecranizata si avand si o continuare recent aparuta – „Long Island”. Cu ea am facut cunostinta cu Colm Toibin, intrat astfel pe lista autorilor mei preferati.

„Aici era un nimeni. Nu doar pentru ca nu avea niciun prieten sau familie: era mai degraba ca o fantoma in camera asta, pe strazi in drum spre serviciu, in raionul de la magazin. Nimic nu avea sens… Aici nimic nu era parte din ea.”

Tema emigrarii – una care a marcat poporul irlandez. Cartea poate parea previzibila pana la un punct dar reuseste sa te surprinda, sa iti induca o stare de tensiune, pe langa atmosfera cel mai adesea dureroasa – durerea dezradacinarii, a pierderii cuiva iubit, teama de singuratate, sacrificiul.

Lucrurile par sa capete un sens incetul cu incetul, par a se aseza in matca lor. Pana cand totul este pus sub semnul intrebarii, ceea ce parea strain devine (din nou) familiar, ceea ce reprezenta viata de zi cu zi isi pierde importanta.

Oare exista mereu o cale de intoarcere? Si daca da, incotro?

„… zanele sunt la fel ca noi; persoana de langa tine ar putea fi una, iar tu nici nu ai sti.”

Putin datatoare de fiori cea de a doua carte a lui Evie Woods pe care am citit-o. Pentru ca aici partea magica tinde sa fie cea predominanta, autoarea decizand sa se inspire din folclorul celtic: zane – dar nu dintre acelea dragalase gen Disney sau Mary Cicely Barker – vezi mai jos. Ci unele care, in functie de comportamentul umanilor, pot deveni uracioase si chiar foarte periculoase.

Genul de zane ce mi-a aparut si in „Printre ceilalti” a autoarei Jo Walton, despre care am scris la un moment dat. Ocupandu-se printre altele cu schimbarea copiilor – „ocupatie” pe care o mai intalnisem mentionata in „Changeling”a lui Matt Wesolowski si chiar la un moment dat in seria foarte celebra „Outlander”a Dianei Gabaldon.

O carte deci mai sumbra, cu locuri blestemate, case bantuite… dar si cu doua povesti de dragoste. Si cu obisnuita de acum structura a scrierilor autoarei, cu povesti ce se desfasoara in paralel in prezent si trecut si un manuscris secret care sa faca legatura intre ele.

Ce am marcat cu „lipicele”in carte?

„Cei care nu cred in magie nu o vor gasi niciodata.” Roald Dahl

„Daca ne pierdem povestile, ne pierdem pe noi insine.”

„… am vorbit, dar intotdeauna cu un soi de politete fortata. Ca si cum am fi fost doi straini care incearca sa nu-l ofenseze pe celalalt. – Inteleg; ati ajuns sa spuneti ceea ce credeati ca vrea celalalt sa auda. Cu totii avem frica asta, sa nu pierdem relatia.” Dar presupun ca sfarsim prin a ne pierde pe noi insine.”

Si pentru ca o trecusem pe Evie Woods pe lista scriitorilor preferati, am achizionat si „The Mysterious Bakery on Rue de Paris” – inteleg ca la anul, prin februarie, apare si cea de-a patra carte a autoarei, „The Violin Maker’s Secret” – voi fi pregatita „la primire”.

„Brutaria misterioasa…”are o atmosfera mult mai luminoasa, in fapt atat de luminoasa incat am citit cartea aceasta cu portia, cate putin in fiecare seara, ca sa dureze cat mai mult; ca pe dulceata din borcan, savurata lingurita cu lingurita. Genul de carte care sa iti asigure o stare de confort la finalul zilei. Si care sa te faca sa-ti ploua in gura non stop. Ca doar suntem intr-o brutarie, si nu una oarecare. Una care adaposteste o poveste din trecut; si un ingredient secret, cu totul extraordinar, capabil sa schimbe perceptii si… destine.

Avem si aici o scriere misterioasa – de aceasta data un vechi carnetel de retete. Care debuteaza cu o reteta de ciocolata calda: „Chocolat chaud pour rechauffer l’ ame” – exact ceea ce face si aceasta carte – incalzeste sufletul.

„A fost odata o fata care a devenit invizibila astfel incat cuvintele ei sa nu fie la fel.”

Am auzit pentru prima oara ideea ca opera lui Shakespeare nu ar fi fost scrisa de Shakespeare chiar din gura ghidului care ne insotea in Stratford upon Avon, orasul in care dramaturgul englez s-a nascut si a murit. Dupa care am vazut filmul „Anonymous”, in care contele de Oxford aparea ca autor din umbra al pieselor lui Shakespeare. Iar in cartea lui Jodi Picoult facem cunostinta cu un alt prezumtiv autor al unora dintre cele mai cunoscute piese („Romeo si Julieta”, „Hamlet”, „Othello”, „Visul unei nopti de vara”, „Poveste de iarna”, „Imblanzirea scorpiei”, „Negutatorul din Venetia”…) – de data aceasta o femeie, Emilia Bassano. Si nu orice femeie, ci prima poeta publicata in Anglia.

Motivele pentru care atat contele de Oxford cat si Emilia Bassano si-ar fi lasat operele sa fie prezentate ca apartinandu-i altcuiva (nu mai intalnisem termenul „alonim”) le veti gasi in film si in carte. Argumentele pentru care se considera ca Shakespeare doar si-a pus semnatura pe piesele de teatru si sonetele care l-au facut cunoscut, de asemenea – eu le-am gasit foarte convingatoare.

Cartea este impresionanta si captivanta, pasionanta, cutremuratoare. Nu ratati nota autoarei de la final – veti vedea de ce (m-a impresionat descoperirea autoarei care pare sa vina sa ii sprijine povestea de dragoste pe care a creat-o in carte, poveste care ar fi nascut la randul sau pe „Romeo si Julieta” – desi eu aici am o rezerva: atat cat imi amintesc, „Decameronul”, aparut cu circa o suta de ani mai inainte, contine o poveste foarte similara, chiar si numele personajelor parca erau asemanatoare – trebuie sa recitesc. Deci pare mai probabila varianta in care autorul sa fi preluat ideea piesei din „Decameron”.)

Cartea, mai ales in prima parte, nu avea cum sa nu ma duca cu gandul la Veronica Franco, o alta curtezana si poeta publicata, anterior Emiliei, in Italia; daca nu ati vazut filmul „Dangerous Beauty”, eu zic ca merita. Concluzia socanta: unele dintre femeile cele mai educate in epoca si care au reusit sa se manifeste ca artisti intr-o lume aproape exclusiv masculina erau curtezanele. Si imediat iti sare gandul si la alte femei educate si talentate, intr-o lume in care femeilor le erau refuzate educatia si afirmarea – gheisele din Japonia; educate si cultivate insa doar ca accesoriu masculin, exclusiv in beneficiul barbatilor.

In zilele noastre, discriminarea este departe de a fi murit: ne intrebam, intre un dramaturg femeie si unul barbat dar de culoare si homosexual, oare cine a tras „paiul cel mai scurt” ?

.”..un barbat care intra in polemica e ambitios, dar o femeie care se contrazice e doar afurisita.”

„Ai macar idee ce inseamna sa fii femeie? …Inseamna sa fii judecata constant. Pentru cum te imbraci. Pentru formele tale. Inseamna ca, de fiecare data cand deschizi televizorul, ti se spune ca trebuie sa fii mai slaba sau mai frumoasa. Inseamna ca, daca ai aceeasi slujba ca un barbat, esti platita cu mai putin. Inseamna ca daca imbatranesti in mod firesc se cheama ca te-ai delasat, iar daca iti faci vreo interventie estetica inseamna ca te straduiesti prea mult.” (Va place melodia „Scris in stele” a Deliei? 🙂 )

„Cand erai un dramaturg incepator, te bucurai de prezumtia de nevinovatie. Cand erai o autoare incepatoare, trebuia sa-ti demonstrezi valoarea inainte sa riste pentru tine indiferent cine.”

„Ce anume in vocea unei femei era atat de inspaimantator pentru un barbat? Sa fi fost oare gandul ca o fiinta inferioara putea sa fie inteligenta sau abila? Sau era chiar mai simplu de atat? Daca ea se lua pe sine in serios, si altii ar putea sa faca la fel. Alte femei. Multime de femei. Si asta s-ar putea sa erodeze puterea pe care barbatii au detinut-o dintotdeauna fara niciun efort.”

Dar: „Explozive. Opioide. Arme nucleare. Nimic din toate acestea nu se compara cu speranta, cea mai periculoasa marfa din lume.”

O metafora care mie mi-a adus lacrimi in ochi, cea a vulturului captiv in palatul regal: „Poate ca eliberarea nu e posibila cat timp am sa traiesc. Poate ca sunt aidoma pasarii aceleia si ma izbesc de pomana de geam. Dar tu – sau fiica ta, sau fiica fiicei tale – ai putea sa fii cea care va zbura prin deschizatura.”

Si alta: „Chiar daca tu nu simti umbra copacului pe care l-ai plantat, altii o vor face.”

Si o alta, mereu despre schimbare, despre speranta, despre „femeile care redau speranta altor femei”:

„… e nevoie de o suta de ani ca un rau sa-si schimbe albia, din cauza malului si pietrelor depuse la fund. Nimeni nu vede care e cauza, dar un secol mai tarziu apa curge in alta directie. Si nimeni nu poate tagadui schimbarea.”

Premiul Pulitzer 2023. Si ne-am putea opri aici, nu?

„Pentru copiii care se trezesc infometati in acele locuri intunecate in fiecare zi, care si-au pierdut familiile din cauza saraciei si a analgezicelor, ai caror lucratori de caz le tot pierd dosarele, care se simt invizibili sau care si-ar dori sa fie astfel: cartea aceasta e pentru voi.” Aceasta este dedicatia autoarei, de la finalul capitolului de multumiri.

Dar cartea este inca si mai complexa decat atat. Este despre o fata a Americii pe care cu greu as fi crezut-o posibila in zilele noastre, dar dupa ce am citit „Invatare” a Tarei Westover nu prea mai pot fi socata; despre imensa problema a drogurilor – dar iarasi, dupa ce ai citit „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore…

Despre o populatie despre care eu nu auzisem – melungeon – cei care numara inaintasi apartinand unui mix de trei rase: europeni, nativi americani si africani; despre rednecks, despre care mai auzisem/ hillibilly – parca si de ei auzisem… Greu sa cuprinzi in cateva cuvinte aceasta carte. Care, sa nu uitam, reuseste sa fie, pe langa cutremuratoare, si captivanta. Si in foarte multe locuri ironica. („Oamenilor le place la nebunie sa creada in pericol, atat timp cat tu esti cel pe care il pandeste si ei sunt cei care spun „Doame fereste!„”)

Pe scurt, am mai adugat pe cineva pe lista autorilor preferati. (La noi au aparut, din cate stiu, si alte doua carti ale autoarei: „Lacuna” si „Sub cerul liber stam in lumina”. )

Uitandu-ma la fragmentele pe care le-am marcat in timp ce citeam, vad acum ca acestea o iau in doua directii: trairile copiilor orfani, neglijati, exploatati si nostalgia, fara a o idealiza insa, pentru viata aproape de natura, in zonele rurale din care insasi autoarea provine si unde isi petrece viata.

„Mi-am lipit capul de geam ca sa nu ma vada nimeni daca imi dadeau lacrimile. Asta eram acum eu, pentru totdeauna? Ocupam un loc unde oamenii si-ar fi dorit sa nu fiu? Candva fusesem ceva si apoi ma acrisem, ca laptele. (…) O bucata stricata de placinta americana pe care toata lumea ar vrea s-o vada, stiti voi, aruncata.„

„Eu eram nepoftitul acasa la June. E un sentiment care se tine dupa tine ca un miros. (…) asa ceva nu se duce cu apa. Te obisnuiesti, nu in sensul bun, in asa masura incat ti se pare uneori ca toata lumea este un loc unde nu ai fost invitat. Daca ati trait asta, stiti cum e. Daca nu, cred ca aveti o viata reusita.”

„Un pamant pe care sa stai, asta e baza noastra. Punga cu dovlecei varatici si fasole pastai pe care ti-o da oricine din gradina si tot asa. Balansoarele de pe veranda, unde bunicutele se strang si tricoteaza haine pentru viitorii bebelusi ai fetelor de liceu insarcinate. Sandviciurile pe care le fac doamnele de la biserica si le dau copiilor infometati pentru sfarsitul de saptamana. Farfurii acoperite la inmormantare, muzica de estrada la nunta, o mana de ajutor la culesul tutunului. Doar vorbeam despre toate acestea si mi se si facea dor de viata cu usi care nu se incuie...”

„Voiam sa ma duc acasa. Si nu aveam casa, dar e o dorinta cu care ramai, chiar cand locul nu mai exista. „